TRAIRI, POEZIE SI EMOTII (Emoții pe Hârtie) - expoziție de ilustrație AMELIE SOPHIE (Adriana Niculae)

TRAIRI, POEZIE SI EMOTII (Emoții pe Hârtie) - expoziție de ilustrație AMELIE SOPHIE (Adriana Niculae)
17-31 martie 2017

Născută în anul 1990, in oraşul Braşov, astăzi femeie de 27 de ani şi artist la început de drum, în căutarea de a face mereu ceea ce mă face fericită, râvnesc la visul de a atinge suflete. Acele suflete simple şi reale care ţin ascunse emoţii şi trăiri secrete, demult uitate ...Oameni care astăzi îşi doresc să simtă din nou, să redevină copii… Suflete care caută mângâiere, ori o explicaţie la ceea ce simt şi vor să vadă EMOŢII PE HÂRTIE. Îmi doresc să trăiesc din pasiunea mea, din pictură, iar până atunci vreau să mă bucur de drum, de oameni, experienţe şi trăiri.

Atitudinea mea in artă se bazează foarte mult pe atitudinea pe care o adopt in societate, uneori agresivă, alteori poetică, in funcţie de starea mea din acel moment. Dacă vrei să mă cunoşti, descoperă-mă astăzi deoarece mâine nu voi mai fi eu.

Adepta unui stil destul de obscur şi furtunos în trecut, am ales, să îmi caut adesea echilibrul în ilustraţie, care mi-a oferit o oarecare luminozitate probabil şi datorită acuarelei, pe care am ales să o folosesc. În posesia întunericului am plecat în căutarea luminii. Mi-a permis să imi exprim liniştea dar si neliniştea, plăcerile şi neplăcerile, intr-un mod plăcut, atât pentru cei din jur dar şi pentru mintea şi sufletul meu ca şi om şi artist plastic.

Ca artişti şi pictori pe care îi admir, aş putea face o listă imensă... cine nu îi admiră pe cei de altădată ca Van Gogh, Dali, Rembrandt, Caravaggio, Goya, etc. Personal, imi râmane doar să îi admir, performanţele acestora fiind de neatins. În schimb, am ales să mă decopăr pe mine, îmbunătăţindu-mi lucrările în căutarea stilului propriu pe care toţi artiştii şi-l doresc. Desigur, apreciez foarte mulţi artişti actuali care mă inspiră, profesionişti şi amatori cum ar fi Sandro Kopp, Agnes Cecile, Paula Bonet şi alţii, pe care i-am descoperit pe reţelele de socializare.

Temele pe care le ating sunt emoţiile, atât ale mele cât şi ale personajelor, adesea personaje din cinematografie sau muzică. Nu aş putea spune că tratez teme contemporane, ori din timpuri trecute, doar pe cele prezente în sufletele oamenilor şi anume, trăirile de zi cu zi. Lupta interioară a omului, pentru că fiecare dintre noi duce una, indiferent de sex, religie sau naţionalitate, de când se nasc fricile, trecând prin dezamăgiri, lacrimi şi incertitudini, până când individul ajunge să îşi accepte natura sa umană, redescoperind copilul interior, şi îşi găseşte echilibrul în afara ideilor preconcepute şi a societaţii consumatoare. Vorbesc despre luptă cu referire la viaţă, pentru că, aceasta este marea luptă a omului, lupta pe care o duce cu propriile trăiri, cu societatea și ideile învechite.

Poate fi o luptă pe care o interiorizează sau una vie şi vizibilă. Indiferent dacă alegem sau suntem nevoiţi, toţi luptăm ca să învingem. Într-un final omul ajunge să se elibereze acceptându-şi greşelile şi alegând să meargă înainte, renunţând la propria condamnare şi frustrare. Trăind într-o societate în care este judecat şi îndemnat la supunere şi teamă, omul ajunge la negarea humanităţii şi se condamnă singur la eşec. În goana dupa bani şi putere, uităm de sentimentele şi emoţiile care zac în fiecare dintre noi, şi pe care trebuie să le scoatem afară, să le scuturăm de praf....să reciclăm, că avem nevoie, şi astfel să negăm metamorfoza omului modern într-o maşină fără sentimente.

Consider că sunt un om liber, o visătoare realistă, feministă convinsă, vegetariană optimistă şi poate...o artistă. Sunt o mie de lucruri, un om cu o mie de TRĂIRI...Trăiri pe care prin culoare şi sensibilitate încerc să le redau, mai mult sau mai puţin profesionist, în lucrările mele, unde, personajul principal este omul.

Mi se spune că am talent... Eu aş spune că sunt norocoasă că pictatul mi-a dat o voce proprie, cu care să exprim ceea ce în viaţa de zi cu zi imi este frică, ori ruşine, sau poate că, de multe ori nu ştiu cum…

Aş putea spune că desenul pentru mine, mai mult decât o pasiune, este un refugiu, este acel ceva ce mă face să redevin copil.